Marş al demnităţii ţigăneşti

Nu-i aşa că aceste două cuvinte alăturate "demnitate ţigănească" sună, cel puţin, rizibil? Dar ţiganii (romii) s-au adunat azi prin satul Bucureşti ca să fie mândri de etnia lor. Şi să ne ceară şi nouă, majoritarilor, să fim mândri de faptul că-i avem pe ei alături.

Personal m-aş lipsi de mândria asta şi m-aş simţi foarte bine fără ea. În special prin capitalele lumii civilizate unde, prin natura muncii pe care o am, sau din motive de vacanţă, călătoresc destul de des.

Dacă n-aş fi avut mândria de fi conlocuitor cu ţiganii, poate ţara mea ar fi fost admisă acum în spaţiul Schengen şi n-ar fi trebuit, la zborurile cu escală, să alerg de la un capăt la altul al aeroporturilor, între terminalele Schengen şi cele pentru "ceilalţi".

Poate, dacă ar fi avut mândria să-şi spună ţigani şi nu romi, acum aş fi putut spune şi eu liniştit că sunt român. Dar, având în vedere această rădăcină comună şi faptul că foarte mulţi nu fac diferenţierea rom - român, mă simt ciudat când trebuie să-mi declin naţionalitatea.

Mai am de spus, dar deja devin plictisitor şi cad în locuri comune (la intern manele, filme cu ţigani, afişarea opulenţei şi alte ţigănii similare).
Sunt de părere că demnitatea şi mândria se construiesc şi se câştigă prin muncă cinstită, nu se cer şi nici nu se comandă. La nivel ţigănesc, poate, există această credinţă. Este falsă.