Cultură. Și civilizație

M-am aruncat zilele astea să citesc "Der ästetische Imperativ"  - Imperativul estetic, autor Peter Sloterdijk. Cartea este o sumă de discursuri şi interviuri structurate pe mai multe teme: "Lumea sonoră", "În lumină", "Design", "Oraş şi arhitectură" , "Conditio Humana", "Muzeu" şi "Sistem cultural". Sloterdijk încearcă să arunce lumină (sau poate un întuneric mai gros) asupra întrebărilor unde suntem atunci când ascultăm muzică,  asupra filizofiei jocurilor sau asupra filozofiei Minima Cosmetica. Conferinţele şi dialogurile sunt exprimate într-o germană accesibilă, fără prea multe accese savante, şi de accea, uşor de urmărit şi de asimilat. Cuvântul de închiere este scris de Peter Weibel care menţionează faptul că în acest moment, cultura este un discurs. Nu sunt neapărat de acord cu acest concept, chiar dacă mi-a plăcut cartea lui Sloterdijk.

Așa fac toate. Chiar dacă el, Alfonso, nu acuză femeile, ci le scuză, pentru că "este o necesitate a inimii" femeiești să caute bărbați care să le inspire, să le facă să viseze (alții, evident, decât cei pe care-i au prin preajmă sau plecați vremelnic la război). Cine ține minte faptul că Așa fac toate va fi toată viața fericit. Vorbim, evident, la masculin. A fost în seara asta la ONB. 6 personaje cu voci super, un cor, o orchestră faină și un dirijor.

după o idee de Peter Brook, compozitorul Marius Constant a reaşezat puţin partitura lui Bizet. Reaşezarea a însemnat scoaterea uverturii, eliminarea elementelor corale şi eliminarea selectivă de arii şi recitative, în scopul compactării piesei. Personajele au fost redesenate şi au fost introduse conflicte noi, chiar între personaje (Carmen nu se mai ceartă/luptă cu cineva din fabrica de ţigări ci chiar cu Micaela, iar don Jose îl omoară pe Zuniga). Escamillo moare fără echivoc iar trupul este adus pe scenă. Rezultă o piesă de aproximativ două ore, care se poate juca în orice fel de teatru, nu numai într-un teatru de operă. La Bucureşti se joacă la Teatrul Naţional.

Da. Și este vorba despre "Îngeri și demoni" scrisă de Dan Brown. De felul meu nu mă omor după cărțile lui, am alte preferințe. Tocmai d-aia nici nu am cumpărat-o. Am citit-o în librărie, la Diverta, și ăsta este motivul pentru care sunt bucuros că am terminat-o. Pentru că o citesc din iunie. Între timp am citit o droaie de alte cărți. Am avut două tentative de a o cumpăra: prima oară la singura casă deschisă era o aglomerație infernală și n-am avut chef, timp și răbdare să aștept, iar a doua oară nu puteam cumpăra decât o ediție ilustrată, la un preț de trei ori mai mare decât al ediției ne-ilustrate. Am renunțat și a doua oară, evident. A fost fain să o citesc în librărie. Trebuia să plec la un anumit moment și era ca și cum mi se livra un film pe episoade (episoadele se întrerupeau atunci când decidea regizorul, nu privitorul, similar cu cititul cărții ăsteia). Dar am terminat-o. Evident, nu o recomand.

Are cineva vreo îndoială cu privire la 'oraşul' în care a fost făcută această fotografie?

Două piese într-un act, piese scrise de Yukio Mishima, scriitor japonez, urmaș de samurai. Subiecte ciudate pentru noi, europenii, (sau poate nu neapărat ciudate cât foarte îngroșate). Fiecare piesă durează mai puțin de o oră și are trei personaje. Am stat lipit de scaun și am respirat sincopat, atent, cu ochii și sufletul pe scenă, aproape de personaje, atât de străine, dar atât de aproape de mine. Spectacolul este la Teatrul Național. 

Mă refer la piesa de teatru regizată de Silviu Purcărete, piesă pe care am văzut-o sâmbătă seară la Sibiu, într-o hală dezafectată a fabricii Balanţa. Nu se poate juca într-alt loc, ar trebui să existe o scenă construită special pentru acest spectacol, pentru că scenografia este dincolo de orice am văzut vreodată. La început, în sală lumea se aşează 'ca la teatru' pentru ca apoi, spectatorii să fie plimbaţi prin scenă şi prin spatele scenei, închipuind, astfel, intrarea în infern (pentru mine, ăsta a fost unul dintre cele mai emoţionante momente). Muzica a fost excepţională şi a punctat perfect. Traducerea a fost impecabilă. Eu nu am studiat Faust la şcoală, l-am citit pentru prima oara relativ târziu, direct în germană. Fiind o operă scrisă cu foarte multă putere, am reţinut, fără să vrea, destule versuri din momentele cheie. Am fost plăcut surprins să le regăsesc fără ca traducerea să le afecteze sensul iniţial. Mi s-a părut o idee faină şi perversă în acelaşi timp, fo

Şi toaletele evoluează, nu-i aşa?

Cu capul limpede, după ce s-a limpezit şi s-a îndepărtat de vraja lui Turandot (la pura), vin cu ceva comentarii. Povestea prinţesei Turandot, cea frumoasă şi crudă apare pentru prima oară într-o carte persană de povestiri "Şapte frumuseţi", undeva prin jurul anului 1200. Orientalistul francez Francois Pétis de la Croix o preia şi o publică în volumul său "O mie şi una de nopţi" apărut prin anii 1710 - 1712. De aici, scriitorul veneţian Carlo Gozzi (1720 - 1806) o preia şi crează povestea "Turandot". La rândul lui, Frederich Schiller (1759 - 1805) o preia şi o prelucrează. Adaptarea lui Schiller va fi tradusă înapoi în italiană de Andrea Maffei (unul dintre experţii italieni în germanistică, şi unul dintre cei doi libretişti ai lui Verdi pentru Macbeth, alături de Francesco Maria Piave). Libretiştii Giuseppe Adami şi Renato Simoni au făcut recurs la această traducere pentru libretul operei pucciniene, nu la textul original al lui Carlo Gozzi (explicaţia

Opera din Constanţa se desfiinţează. Mă leagă o serie de amintiri culturale de această operă; din păcate, edilii constănţeni aşa înţeleg economiile. Mă întreb cine ne păzeşte de păzitorii noştri. Aşa să le ajute şi lor Dumnezeu. Link-ul aici.

Pentru că nu mă pot sătura de opera asta, am fost şi aseară la ONB; are toate şansele să devină opera mea preferată. Sfârşitul actului I mi-a sunat în urechi azi toată ziua. Am găsit o înregistrare faină: Povestea îmi place, iarăşi, la nebunie. Are o singură scăpare, pe care nu o spun, o păstrez pentru mine, ca să fie una din enigmele Turandot. Nu mă dă pe spate montarea de la ONB (de fapt, e mult spus montare), dar Tibi Soare a reuşit prin muzică să suplinească lipsa mişcării şi a regiei complete. Găsesc fantastică atracţia pe care o are Turandot asupra tuturor, atât în calitate de muzică, dar mai ales în calitate de prinţesă. Hieratică. Intangibilă. Sfinx(ă). Puternică. Muzica o caracterizează întru totul. Nu poţi să nu te laşi stăpânit de ea, cu toate că ştii că te absoarbe şi te face sclav. După ce-mi cumpăr partitura, revin cu un comentariu despre poveste. Poate, între timp, mă rup de vraja acestei opere şi o să pot gândi rece. Deocamdată sunt sub (şi în) imperiul lui Tu

Genul de muzică ce te prinde şi nu-ţi mai dă drumul. O forţă extraordinară, fantastică şi de neînchipuit. Turandot se cântă atunci când cuvintele sunt prea sărace. Muzica este exact aşa cum este Turandot. Trebuie să o stăpâneşti tu pe ea, altfel te stăpâneşte ea pe tine. Mâine este ultimul spectacol al stagiunii la ONB. Turandot.

Trebuie să mărturisesc că fotografiile care apar pe paginile blogului sunt făcute cu telefonul mobil şi tot cu telefonul mobil încărcate pe blog. La fel comentariile. Când vreau să fac fotografii adevărate folosesc un Canon EOS.