Cultură. Și civilizație

... ale motanului Murr. Este un motan cult si inteligent, stie limba latina si muzica, depasindu-i pe multi dintre elevii si studentii din ziua de azi, ba chiar pe absolventii din ziua de ieri. Îşi dă cu părerea despre deosebirile dintre muzica germana culta si belcanto italian, dar îi place si sa leneveasca langa soba si sa manance scrumbie. Presupun ca ati inteles ca este vorba despre un personaj dintr-un roman, un personaj care face parte din galeria de pisici importanti din literatura universala.

Discutam mai zilele trecute cu un bun prieten despre ceea ce se intelege prin inteligenta. El este de parere ca inteligenta ar trebui sa fie definita in sens etimologic, adica este inteligent cel care poate face corelatii, adica acolo unde unii oameni vad elemente disparate, inteligentul vede intregul. Eu sunt de parere ca inteligenta poate fi definita ca fiind atitudine critica fata de mediul inconjurator, adica administrarea de o anume maniera a informatiilor din mediul inconjurator, in scopul realizarii de teorii noi care, ulterior, se intorc spre acelasi mediu inconjurator. Discutand putin mai mult, ne-am dat seama ca, totusi, teoriile noastre nu sunt prea departe una de cealalta.

Merg într-o zi într-o librărie, aveam ceva vreme de pierdut, iau o carte de pe raft și mă duc să citesc. Cartea era o carte de filozofie "la microunde", presărată și exemplificată cu bancuri (înveți repede și te distrezi, uiți la fel de repede). Timpul de pierdut a trecut, s-a făcut vremea să plec. Am uitat de unde am luat cartea de pe raft, am lăsat-o la casierie cu scuze și am (evident) plecat. Am revenit după un timp cu scopul de a cumpăra cartea. Stupoare!!! Nimeni din magazin nu știa de cartea aia, descrierea mea nu corespundea nici unei cărți existente. Nici eu nu știam (dacă știusem vreodată) numele cărții și al autoarei / autorului. Am petrecut ceva vreme în librărie, căutând pe rafturi, încercând să regăsesc cartea. N-am mai găsit-o.

Știți, probabil, culegerile alea cu 1001 de chestii pe care trebuie să le faci într-o viață: filme să vezi, albume să asculți, picturi să vezi, și așa mai departe. Ei, oameni buni, a apărut și culegerea cu 1001 de romane pe care trebuie să le citești într-o viață. Am răsfoit-o la Diverta. Răsfoiesc și găsesc acolo cărți pe care le-am citit și le-am apreciat (și habar n-aveam că fac parte din cele 1001!, ca să vezi). La un moment dat, observ că am ajuns la cărți scrise prin 1900 (culegerea este ordonată cronologic) și nu văzusem o anumită carte. Mă uit la indicele de autori, da, autorul era acolo, dar nu cu lucrarea cu pricina, ci altele care nu sunt nici pe departe precum cea pe care o căutam eu. Mă uit și la indicele de cărți, da, lucrarea căutată de mine nu era acolo. Da, este o culegere de romane, ceea ce căutam eu nu este roman, dar în culegere sunt puse o droaie de alte lucrări scrise care nu sunt romane, dar au importanța lor în literatura universală. Și așa am pus cartea la

M-am aruncat zilele astea să citesc "Der ästetische Imperativ"  - Imperativul estetic, autor Peter Sloterdijk. Cartea este o sumă de discursuri şi interviuri structurate pe mai multe teme: "Lumea sonoră", "În lumină", "Design", "Oraş şi arhitectură" , "Conditio Humana", "Muzeu" şi "Sistem cultural". Sloterdijk încearcă să arunce lumină (sau poate un întuneric mai gros) asupra întrebărilor unde suntem atunci când ascultăm muzică,  asupra filizofiei jocurilor sau asupra filozofiei Minima Cosmetica. Conferinţele şi dialogurile sunt exprimate într-o germană accesibilă, fără prea multe accese savante, şi de accea, uşor de urmărit şi de asimilat. Cuvântul de închiere este scris de Peter Weibel care menţionează faptul că în acest moment, cultura este un discurs. Nu sunt neapărat de acord cu acest concept, chiar dacă mi-a plăcut cartea lui Sloterdijk.

Așa fac toate. Chiar dacă el, Alfonso, nu acuză femeile, ci le scuză, pentru că "este o necesitate a inimii" femeiești să caute bărbați care să le inspire, să le facă să viseze (alții, evident, decât cei pe care-i au prin preajmă sau plecați vremelnic la război). Cine ține minte faptul că Așa fac toate va fi toată viața fericit. Vorbim, evident, la masculin. A fost în seara asta la ONB. 6 personaje cu voci super, un cor, o orchestră faină și un dirijor.

după o idee de Peter Brook, compozitorul Marius Constant a reaşezat puţin partitura lui Bizet. Reaşezarea a însemnat scoaterea uverturii, eliminarea elementelor corale şi eliminarea selectivă de arii şi recitative, în scopul compactării piesei. Personajele au fost redesenate şi au fost introduse conflicte noi, chiar între personaje (Carmen nu se mai ceartă/luptă cu cineva din fabrica de ţigări ci chiar cu Micaela, iar don Jose îl omoară pe Zuniga). Escamillo moare fără echivoc iar trupul este adus pe scenă. Rezultă o piesă de aproximativ două ore, care se poate juca în orice fel de teatru, nu numai într-un teatru de operă. La Bucureşti se joacă la Teatrul Naţional.