Cultură. Și civilizație

Mă refer la piesa de teatru regizată de Silviu Purcărete, piesă pe care am văzut-o sâmbătă seară la Sibiu, într-o hală dezafectată a fabricii Balanţa. Nu se poate juca într-alt loc, ar trebui să existe o scenă construită special pentru acest spectacol, pentru că scenografia este dincolo de orice am văzut vreodată. La început, în sală lumea se aşează 'ca la teatru' pentru ca apoi, spectatorii să fie plimbaţi prin scenă şi prin spatele scenei, închipuind, astfel, intrarea în infern (pentru mine, ăsta a fost unul dintre cele mai emoţionante momente). Muzica a fost excepţională şi a punctat perfect. Traducerea a fost impecabilă. Eu nu am studiat Faust la şcoală, l-am citit pentru prima oara relativ târziu, direct în germană. Fiind o operă scrisă cu foarte multă putere, am reţinut, fără să vrea, destule versuri din momentele cheie. Am fost plăcut surprins să le regăsesc fără ca traducerea să le afecteze sensul iniţial. Mi s-a părut o idee faină şi perversă în acelaşi timp, fo

Şi toaletele evoluează, nu-i aşa?

Cu capul limpede, după ce s-a limpezit şi s-a îndepărtat de vraja lui Turandot (la pura), vin cu ceva comentarii. Povestea prinţesei Turandot, cea frumoasă şi crudă apare pentru prima oară într-o carte persană de povestiri "Şapte frumuseţi", undeva prin jurul anului 1200. Orientalistul francez Francois Pétis de la Croix o preia şi o publică în volumul său "O mie şi una de nopţi" apărut prin anii 1710 - 1712. De aici, scriitorul veneţian Carlo Gozzi (1720 - 1806) o preia şi crează povestea "Turandot". La rândul lui, Frederich Schiller (1759 - 1805) o preia şi o prelucrează. Adaptarea lui Schiller va fi tradusă înapoi în italiană de Andrea Maffei (unul dintre experţii italieni în germanistică, şi unul dintre cei doi libretişti ai lui Verdi pentru Macbeth, alături de Francesco Maria Piave). Libretiştii Giuseppe Adami şi Renato Simoni au făcut recurs la această traducere pentru libretul operei pucciniene, nu la textul original al lui Carlo Gozzi (explicaţia

Opera din Constanţa se desfiinţează. Mă leagă o serie de amintiri culturale de această operă; din păcate, edilii constănţeni aşa înţeleg economiile. Mă întreb cine ne păzeşte de păzitorii noştri. Aşa să le ajute şi lor Dumnezeu. Link-ul aici.

Pentru că nu mă pot sătura de opera asta, am fost şi aseară la ONB; are toate şansele să devină opera mea preferată. Sfârşitul actului I mi-a sunat în urechi azi toată ziua. Am găsit o înregistrare faină: Povestea îmi place, iarăşi, la nebunie. Are o singură scăpare, pe care nu o spun, o păstrez pentru mine, ca să fie una din enigmele Turandot. Nu mă dă pe spate montarea de la ONB (de fapt, e mult spus montare), dar Tibi Soare a reuşit prin muzică să suplinească lipsa mişcării şi a regiei complete. Găsesc fantastică atracţia pe care o are Turandot asupra tuturor, atât în calitate de muzică, dar mai ales în calitate de prinţesă. Hieratică. Intangibilă. Sfinx(ă). Puternică. Muzica o caracterizează întru totul. Nu poţi să nu te laşi stăpânit de ea, cu toate că ştii că te absoarbe şi te face sclav. După ce-mi cumpăr partitura, revin cu un comentariu despre poveste. Poate, între timp, mă rup de vraja acestei opere şi o să pot gândi rece. Deocamdată sunt sub (şi în) imperiul lui Tu