Turandot - G. Puccini - a treia oară
Cu capul limpede, după ce s-a limpezit şi s-a îndepărtat de vraja lui Turandot (la pura), vin cu ceva comentarii.
Povestea prinţesei Turandot, cea frumoasă şi crudă apare pentru prima oară într-o carte persană de povestiri "Şapte frumuseţi", undeva prin jurul anului 1200. Orientalistul francez Francois Pétis de la Croix o preia şi o publică în volumul său "O mie şi una de nopţi" apărut prin anii 1710 - 1712. De aici, scriitorul veneţian Carlo Gozzi (1720 - 1806) o preia şi crează povestea "Turandot". La rândul lui, Frederich Schiller (1759 - 1805) o preia şi o prelucrează. Adaptarea lui Schiller va fi tradusă înapoi în italiană de Andrea Maffei (unul dintre experţii italieni în germanistică, şi unul dintre cei doi libretişti ai lui Verdi pentru Macbeth, alături de Francesco Maria Piave). Libretiştii Giuseppe Adami şi Renato Simoni au făcut recurs la această traducere pentru libretul operei pucciniene, nu la textul original al lui Carlo Gozzi (explicaţia ar putea fi succesul de care s-a bucurat versiunea germană în Italia!).
Opera în sine este un amestec de exotic şi basm, tragedie şi comedie, personaje care evoluează şi altele care rămân neschimbate.
Din punct de vedere muzical, Turandot este o creaţie unică, este o capodoperă. Sunete rafinate, exotice, fantastice, străine, neobişnuite care crează o atmosferă de basm şi visare, de putere şi grandoare. Trebuie să menţionez aici şi "hit-ul" Nessun Dorma, arie care conţine dragoste, răutate, dorinţă de victorie şi abandon, toate în câteva minute.
Puccini a murit pe 29 noiembrie 1924 la o clinică din Elveţia lăsând opera neterminată. Ultimele două scene ale celui de-al treilea act au rămas doar în faza de ciornă. Opera a fost terminată de Franco Alfano, unul dintre compozitorii importanţi ai timpului său (Risurrezione, La leggenda di Sakùntala) şi a avut premiera în 25 aprilie 1926, sub bagheta lui Arturo Toscanini (1867 - 1957).
Ulterior, Luciano Berio a compus un nou sfârşit, pe baza aceloraşi schiţe în anul 2001, iar Turandot cu acest final a avut o primă prezentare (în Austria) la Salzburger Festspiele în 2002 cu Valery Gergiev la pupitru.
Personajele sunt caracterizate destul de puternic, cu toate că ele însele îşi pun întrebări asupra propriilor existenţe.
Calaf este departe de personajul clasic puccinian îndrăgostit. Nu, el este aici un personaj rece şi încăpăţânat, genul de învingător fără scrupule care jertfeşte dragostea lui Liù şi a tatălui său pentru a-şi pune viaţa în joc de trei ori pentru a câştiga dragostea lui Turandot. De altfel, sfârşitul actului 1 (impresionant din punct de vedere muzical) arată răceala lui Calaf faţă de Timur şi faţă de Liù, care este interesat doar de a ajunge în faţa lui Turandot şi de a asculta şi a răspunde la ghicitori. Când moare Liù, Timur este mai impresionat decât Calaf, care este pe punctul de a-şi savura rece victoria.
Turandot este frumoasă şi crudă (există şi o explicaţie psihologică a cruzimii în actul 2), dar care, la sfârşitul operei se îndrăgosteşte de "cuceritorul" ei. Este curios faptul că din cele trei enigme pe care Turandot le pune lui Calaf, ultima este "Cine sunt eu?". Este şi mai curios că singura enigmă pe care Calaf i-o pune lui Turandot este "Cine sunt eu?". Mă gândesc la faptul că aceste două personaje se caută unul pe celălalt şi se găsesc într-un final, iar existenţa unuia fără celălalt este de neconceput (Yin şi Yang?) sau la faptul că aceste două personaje sunt implicate în două aventuri diferite (Turandot o aventură sângeroasă, de tăiat capete "superbe", celălat în aventura zilnică a victoriilor mai mici sau mai mari) dar care au final comun prin propria regăsire.
Ping, Pang şi Pong reprezintă în actele 1 şi 2 vocea raţiunii şi a blândeţii. În actul 3 se transformă complet prin presiunea asupra lui Calaf şi prin ideea de tortură a lui Liù (oare asta arată că, de fapt, ei fac parte din "sistem"?)
Liù este singurul personaj complet luminos din această operă, personajul clasic puccinian care se jertfeşte pe sine pentru propria sa dragoste (chiar neîmpărtăşită), prietenul stabil, clar, pe care se poate conta. Şi pentru ce? Pentru un zâmbet (de care Calaf a uitat de mult, evident!, Calaf, "cel care nu va mai zâmbi vreodată", ci va râde în hohote!)
Împăratul este un personaj insignifiant, incapabil de a se opune fiicei sale, incapabil de a opri setea ei de sânge, incapabil, măcar, de a arbitra acest joc (în momentul în care Calaf dă răspunsul la cele trei ghicitori iar Turandot i se refuză, împăratul nu are mijloace de a se impune).
La fel Timur, preocupat de propria sa existenţă măruntă, încercând să adune în jurul său rămăşiţele (pe Liù şi, pentru puţin timp, pe Calaf), încercând să păcălească şi să amâne moartea.
Tăieturile (cum se spune în film) sunt făcute perfect între cele trei acte.
Nu voi povesti acum opera, ci într-o altă postare, este de văzut şi de ascultat. Şi odată începută nu poţi să renunţi la ea.
Recomandare de DVD: Turandot cu Gabriele Schnaut, Johan Botha şi Cristina Gallardo Domâs (ultima impresionantă prin voce, sentiment şi frumuseţe) cu Valery Gergiev la pupitru, regizat de David Poutney, Salzburger Festspiele, producţie TDK.
Povestea prinţesei Turandot, cea frumoasă şi crudă apare pentru prima oară într-o carte persană de povestiri "Şapte frumuseţi", undeva prin jurul anului 1200. Orientalistul francez Francois Pétis de la Croix o preia şi o publică în volumul său "O mie şi una de nopţi" apărut prin anii 1710 - 1712. De aici, scriitorul veneţian Carlo Gozzi (1720 - 1806) o preia şi crează povestea "Turandot". La rândul lui, Frederich Schiller (1759 - 1805) o preia şi o prelucrează. Adaptarea lui Schiller va fi tradusă înapoi în italiană de Andrea Maffei (unul dintre experţii italieni în germanistică, şi unul dintre cei doi libretişti ai lui Verdi pentru Macbeth, alături de Francesco Maria Piave). Libretiştii Giuseppe Adami şi Renato Simoni au făcut recurs la această traducere pentru libretul operei pucciniene, nu la textul original al lui Carlo Gozzi (explicaţia ar putea fi succesul de care s-a bucurat versiunea germană în Italia!).
Opera în sine este un amestec de exotic şi basm, tragedie şi comedie, personaje care evoluează şi altele care rămân neschimbate.
Din punct de vedere muzical, Turandot este o creaţie unică, este o capodoperă. Sunete rafinate, exotice, fantastice, străine, neobişnuite care crează o atmosferă de basm şi visare, de putere şi grandoare. Trebuie să menţionez aici şi "hit-ul" Nessun Dorma, arie care conţine dragoste, răutate, dorinţă de victorie şi abandon, toate în câteva minute.
Puccini a murit pe 29 noiembrie 1924 la o clinică din Elveţia lăsând opera neterminată. Ultimele două scene ale celui de-al treilea act au rămas doar în faza de ciornă. Opera a fost terminată de Franco Alfano, unul dintre compozitorii importanţi ai timpului său (Risurrezione, La leggenda di Sakùntala) şi a avut premiera în 25 aprilie 1926, sub bagheta lui Arturo Toscanini (1867 - 1957).
Ulterior, Luciano Berio a compus un nou sfârşit, pe baza aceloraşi schiţe în anul 2001, iar Turandot cu acest final a avut o primă prezentare (în Austria) la Salzburger Festspiele în 2002 cu Valery Gergiev la pupitru.
Personajele sunt caracterizate destul de puternic, cu toate că ele însele îşi pun întrebări asupra propriilor existenţe.
Calaf este departe de personajul clasic puccinian îndrăgostit. Nu, el este aici un personaj rece şi încăpăţânat, genul de învingător fără scrupule care jertfeşte dragostea lui Liù şi a tatălui său pentru a-şi pune viaţa în joc de trei ori pentru a câştiga dragostea lui Turandot. De altfel, sfârşitul actului 1 (impresionant din punct de vedere muzical) arată răceala lui Calaf faţă de Timur şi faţă de Liù, care este interesat doar de a ajunge în faţa lui Turandot şi de a asculta şi a răspunde la ghicitori. Când moare Liù, Timur este mai impresionat decât Calaf, care este pe punctul de a-şi savura rece victoria.
Turandot este frumoasă şi crudă (există şi o explicaţie psihologică a cruzimii în actul 2), dar care, la sfârşitul operei se îndrăgosteşte de "cuceritorul" ei. Este curios faptul că din cele trei enigme pe care Turandot le pune lui Calaf, ultima este "Cine sunt eu?". Este şi mai curios că singura enigmă pe care Calaf i-o pune lui Turandot este "Cine sunt eu?". Mă gândesc la faptul că aceste două personaje se caută unul pe celălalt şi se găsesc într-un final, iar existenţa unuia fără celălalt este de neconceput (Yin şi Yang?) sau la faptul că aceste două personaje sunt implicate în două aventuri diferite (Turandot o aventură sângeroasă, de tăiat capete "superbe", celălat în aventura zilnică a victoriilor mai mici sau mai mari) dar care au final comun prin propria regăsire.
Ping, Pang şi Pong reprezintă în actele 1 şi 2 vocea raţiunii şi a blândeţii. În actul 3 se transformă complet prin presiunea asupra lui Calaf şi prin ideea de tortură a lui Liù (oare asta arată că, de fapt, ei fac parte din "sistem"?)
Liù este singurul personaj complet luminos din această operă, personajul clasic puccinian care se jertfeşte pe sine pentru propria sa dragoste (chiar neîmpărtăşită), prietenul stabil, clar, pe care se poate conta. Şi pentru ce? Pentru un zâmbet (de care Calaf a uitat de mult, evident!, Calaf, "cel care nu va mai zâmbi vreodată", ci va râde în hohote!)
Împăratul este un personaj insignifiant, incapabil de a se opune fiicei sale, incapabil de a opri setea ei de sânge, incapabil, măcar, de a arbitra acest joc (în momentul în care Calaf dă răspunsul la cele trei ghicitori iar Turandot i se refuză, împăratul nu are mijloace de a se impune).
La fel Timur, preocupat de propria sa existenţă măruntă, încercând să adune în jurul său rămăşiţele (pe Liù şi, pentru puţin timp, pe Calaf), încercând să păcălească şi să amâne moartea.
Tăieturile (cum se spune în film) sunt făcute perfect între cele trei acte.
Nu voi povesti acum opera, ci într-o altă postare, este de văzut şi de ascultat. Şi odată începută nu poţi să renunţi la ea.
Recomandare de DVD: Turandot cu Gabriele Schnaut, Johan Botha şi Cristina Gallardo Domâs (ultima impresionantă prin voce, sentiment şi frumuseţe) cu Valery Gergiev la pupitru, regizat de David Poutney, Salzburger Festspiele, producţie TDK.
Comentarii
Trimiteți un comentariu