Cultură. Și civilizație

La ONB se face, de ceva vreme, Sinfonia fantastică. Este un spectacol de balet, în coregrafia lui Gigi Căciuleanu. Un spectacol relativ bun, după câte mă pricep eu la balet, cu un dirijor bun (Tibi Soare). Orchestra mai dă rateuri, pe ici pe colo, dar astea sunt chestii care se (mai) iartă. Muzica lui Berlioz este destul de ermetică şi destul de puţin descriptivă; relativ coerentă ca discurs muzical pentru cei care ştiu să citească o partitură, rămâne totuşi de neînţeles pentru mulţi. Berlioz, probabil, a intuit acest lucru şi, la începutul partiturii sale a scris un program în care explică, destul de detaliat, fiecare din cele cinci părţi. Mai mult decât atât, el scrie aşa (traducere din germană - partitura mea este o ediţie Eulengurg): "Distribţia acestui program către public la concertele la care se va cânta această simfonie este indispensabilă pentru înţelegerea planului dramatic al lucrării". Din păcate, în programul de sală de la ONB, explicaţia pentru fiecare din c

Mă ajută şi pe mine cineva cu o traducere, o interpretare sau o explicaţie?

Articol din Die Presse - cotidian din Austria. Spicuiesc câteva lucruri: Varianta modernă a vrăjitoarelor sunt prognozele. Politica este puternic dependentă de prognoze. Macbeth este exact în situaţia în care se află orice politician căruia i se livrează o prognoză şi el crede că face ceea ce trebuie pentru a o duce la îndeplinire. Asta se poate termina tragic.  Nu este tratată problema morală ci se arată pur şi simplu ce curs poate să ia situaţia când cineva este prins ca într-o menghină ( n-am găsit un cuvânt mai bun - n. AI) . Macbeth îşi ucide regele şi trebuie să-şi ucidă apoi cel mai bun prieten.  Nimeni dintre cei care au puterea nu rămân neatinşi. Asta face parte din societatea puterii, chiar şi în democraţie.  Căsătoria dintre Macbeth şi Doamna sa este posibil aranjata, ca un parteneriat cu un scop. Ambii se întăresc unul pe celălalt în năzuinţele lor.  Pentru articolul complet, link-ul este din nou, aici .

Aş începe cu faptul că am televizor; continui cu mărturisirea că nu am cablu. Posturile pe care le prind folosind o antenă sunt TVR 1 şi 2, Antena 1 şi, foarte prost, Pro TV. Cel mai bine se vede TVR 2 (habar nu am de ce). Televiziunea Română mai are din când în când iniţiative culturale din domeniul teatrului liric. Spre exemplu, de Crăciun, în marea lor mărinimie au gândit să dea Zauberflöte în două acte: unul sâmbătă şi unul duminică, să nu facă rău la stomac.  Mai zilele trecute, am văzut un promo la Romeo şi Julieta pe TVR Cultural. Personal sunt complet împotriva unui post strict cultural. Pusă astfel, cultura înseamnă un element de nişă, un element care este accesibil doar celor iniţiaţi. Mai mult decât atât, postul TVR Cultural, plătit din banii mei (din taxele pe care le plătesc lunar la TVR), nu-mi este accesibil în mod direct şi nemijlocit ci doar dacă aş face abonament la o firmă de cablu. Intenţia nu este de a povesti neajunsurile Televiziunii Române (s-a scris mult

Privesc cu oarecare mirare oamenii care au puterea de a se exprima în termeni de "bun şi prost" atunci când se referă la acte artistice. Mai ales când acest calificativ se aplică spectacolului de operă, care este spectacol total, sincretismul tuturor artelor. În ceea ce mă priveşte, cu cât învăţ mai mult, cu atât îmi dau seama cât de puţin ştiu şi cu atât noţiunile de "bun / prost" devin mai fluide. Fiecare lucru nou învăţat şi fiecare lucru cunoscut şi aprofundat duc la o sumă de întrebări pe care nu mi le-aş fi pus dacă nu aş fi ştiut acele lucruri. Ignoranţa, probabil, te poate face fericit. Nu ştii nimc, nu-ţi pui întrebări. De aceea, repet, sunt mirat să aud şi să citesc oameni care cataloghează imediat ceva ca fiind bun sau prost. Sunt uimit de puterea de pătrundere a acestui tip de oameni. Acolo unde alţii (eu, spre exemplu) şi-ar pune întrebări sau ar avea dubii, ei văd totul cu o claritate de cristal: "E un spectacol prost!" sau "E făcut

Frumos, vocal, timbrare puternică şi ambitus mare. De la melancolică şi abia audibilă la puternică şi penetrantă (mă refer la voce). Artişti fără fiţe, căldură faţă de public, apropiere. A acceptat să renunţe la play-list-ul pe care-l pregătise în favoarea a ceea ce i se cerea din public. Muzică de pe aproape toate albumele sale, a băut apă plată şi whiskey, a cerut stingerea reflectoarelor care deranjau publicul. Un pianist care aproape intrase în transă (mi s-a părut că abia la sfârşit se încălzise, şi că de-abia atunci înainte ar fi cântat). Ţigări şi fum (câteodată îmi pare rău că nu fumez, aş suporta mai uşor mirosul de ţigară), oameni care-şi aprindeau ţigările într-o aglomeraţie în care abia aveau loc să ducă mâna la gură. Dar, oare, cum ar fi arătat clubul fără fum? Dezolant, sunt sigur.

Revin cu un comentariu despre Rigoletto din 20 noiembrie la ONB, în care Eugen Secobeanu şi-a făcut debutul în acest rol. Are o voce dramatică, bine potrivită pentru rol. A pus suflet (sper că va pune şi la interpretările viitoare).

ONB lansează proiectul studiOpera .

Mi-aş dori să existe mai mulţi compozitori tineri precum Yann Tiersen. A avut în seara asta compoziţii elaborate, câteva bazate pe vechile sala melodii, dar cu puternice accente rock. O combinaţie minunată de vioară cu baterie, clape şi chitări. Ca şi data trecută (tot la sala Palatului), a intrat pe scenă, a salutat, a cântat, a salutat din nou şi a plecat.

Trebuie să completez puţin postul de mai jos. Victor Borge spune că prezintă opera Flautul Fermecat (Zauberflöte) de Mozart, De aceea, intervin cu anumite precizări: Zauberflöte nu are un act, cum spune Victor Borge, ci două Nu începe cu un “intermission” de 45 de minute, cum spune VB, ci cu o uvertură de aproximativ 6:45 Nu începe cu doi copaci care arată o mică pădure, cum spune VB, ci un un loc aşezat între munţi şi văi După tenor (care intră primul, într-adevăr) nu intră soprana, cum spune VB, ci trei doamne şi apoi baritonul, Papageno Într-adevăr, când vine Papageno, tenorul, Tamino, se ascunde. Nu există vreun tată. Basul este Sarastro. Spre surprinderea lui VB, în Zauberflöte NU există cor. Sunt nişte preoţi, e drept, dar departe de a fi cor. Soprana nu moare înjunghiată la sfârşit (ăsta este finalul de la Rigoletto, eventual) Poate mai sunt şi alte chestii care nu se potrivesc şi care mi-au scăpat. Dar, ce este clar, este că Victor Borge vorbeşte (haios, nu-i vorbă) de

O poveste faină şi haioasă despre operă. Victor Borge, din păcate abia acum descoperit de mine.

Tot citesc zilele astea prin ziare despre faptul că Herta Müller, născută în România, a luat premiul Nobel pentru literatură. Toate ziarele punctează faptul că Herta Müller este născută în România. Nimeni nu spune că, până ca acest nume să devină cunoscut urbi et orbi, nimeni nu scria nimic despre Herta Müller, ca şi cum n-ar fi existat. De fapt, domnia sa are soarta multor altor “români” care au plecat din România, au fost formaţi şi apreciaţi în alte ţări, iar după succese spectaculoase, românii i-au revendicat ca fiind “de-ai lor”, ca şi cum românii şi România ar fi făcut ceva pentru ei. Lista este foarte lungă, dau doar câteva exemple: Eugen Ionescu, Aurel Vlaicu, Henri Coandă, George Enescu şi acum, Herta Müller.

Pe 10 octombrie, la ora 18:30 cu Eugen Oneghin. Regia Ion Caramitru, la pupitrul dirijoral se află Iurie Florea.